“Îi repet același lucru de 1000 de ori. Încep să ridic vocea și chiar să țip uneori și degeaba. Ori nu mă bagă în seamă, ori îmi răspunde urât. Simt că nervii mă cuprind din călcâi până în vârful capului și mă văd lipsită de empatie complet.”
Așa încep multe dintre ședințele mele. Cu mame epuizate și copleșite de emoții, care nu mai știu cum să procedeze cu copiii lor. Și cât de mult sens are să simțim asta. Continuă cu “aș vrea să fiu mai calmă, dar nu știu cum, nu mă pot opri”.
Când dorința de schimbare apare este un semn bun, important este să o transformăm într-o alegere. Iar asta se poate întâmpla atunci când stilul nostru de parentaj se bazează pe o serie de valori parentale deja stabilite.
Primesc des întrebarea menționată mai sus și chiar și eu mi-am pus-o uneori. Se întâmplă adesea să fim atât de prinși în furia noastră încât nu mai vedem nimic clar și vom răspunde comportamentului agresiv al copilului tot cu agresivitate.
Te înțeleg, nu este ușor să tot repeți lucruri, să îți privești copilul cum face un scop din a țipa și a fii contra oricărei propuneri. Adevărul este că ai noștri copii fac un scop din a testa limitele mai degrabă. Sondează frecvent până unde pot merge, pe de-o parte și pe de alta “țipă” după ajutor. Ne arată că nici lor nu le este bine și nu știu cum altfel să ne spună.
Un alt aspect este legat de dorința lor înnăscută de a se face văzuți și a-și găsi identitatea. Au nevoie să își vadă puterea și să se simtă în control. Nimănui nu-i place să primească ordine sau să nu-i fie luat în calcul punctul de vedere.
În “Mindfulness Urban”, Gáspár György ne vorbește despre importanța unei atitudini conștiente față de emoții: “… cea mai bună strategie de control emoțional și cognitiv este acceptarea tuturor emoțiilor, a sentimentelor și a gândurilor, nu selecția preferențială a acestora”.
În general, primul nostru instinct atunci când simțim furie este să ne eliberăm de ea cât mai repede. Intenția noastră nu este să îi rănim pe cei din jur, însă se întâmplă, țipăm la copil, la partener sau la alte persoane. Poate că pe moment ne eliberăm și ne vom simți mai bine, însă acest mod de eliberare asupra altora este foarte toxic și lasă urme adânci atât în sufletul și mintea copilului sau al “victimei” cât și asupra relației cu aceștia. În final, mă întreb, merită oare ?
Ce fac eu atunci când simt că furia devine tot mai mare și un anumit comportament este tot mai greu de tolerat?
Mă opresc și mă întreb ce simt. Ce sunt cu aceste emoții care mă inundă? Cum se simt în corpul meu? De ce am nevoie să intru într-o luptă de putere cu copilul meu? Este ceva dincolo de acest comportament care mie îmi scapă din vedere?
Mă preocup să fac cât mai repede o pauză în care să privesc mai mult către mine. Un părinte care are o stare emoțională bună va putea privi cu ochi mai limpezi situațiile dificile. În caz contrar orice altă “intervenție” va deveni ineficientă. Așadar întâi mă conectez cu mine și am mai multă grijă de nevoile mele pentru ca mai apoi să mă pot întoarce către copil cu ochii bine deschiși și cu căldură. Mă conectez cu ei prin joacă, prin exprimarea iubirii, timp împreună
În cele din urmă, mă opresc asupra nevoilor copilului și mă asigur că sunt bine îndeplinite. În spatele unui comportament inadecvat se ascunde o nevoie neîndeplinită. Fie că vorbim despre copii sau adulți.
Păstrând o conexiune strânsă atât cu noi înșine cât și cu cei mici ne vom face auziți cu mai mare ușurință și mai mare claritate.
Dacă te gândești că tu nu îți permiți să-ți iei o pauză pentru că nu ai cu cine să-ți lași copiii sau adultul cu care vor sta face lucrurile diferit de tine, te înțeleg. Am crezut și eu asta până în ziua în care am înțeles că singură îmi sabotez relația cu copiii și tot singură mă îndepărtez de valorile pe care vreau să le transmit copiilor. Am început să accept ajutorul oferit de ceilalți adulți ai familiei mele.
Alteori, este necesar să ne facem vocea auzită către ceilalți adulți. Dacă vrem ca altcineva să ne ajute trebuie să comunicăm asta clar și cu voce tare. Poate că tatăl muncește mult și este prea puțin prezent acasă, poate că bunicii lipsesc sau sunt departe, poate ai puțini oameni în jur pe care să te bazezi, dar totuși cineva există lângă fiecare dintre noi dacă dorim să îi vedem. Este nevoie să le spunem adulților din jurul nostru că ne este greu și avem nevoie de ajutor până când vor înțelege.
În loc de concluzie vă las câteva idei de pus în practică atunci când furia ne urmărește:
- Respir adânc și des; oftatul este tot o formă de respirație profundă
- Cer ajutorul altui adult cât mai curând pentru a putea face o pauza
- Le vorbesc copiilor despre ceea ce simt
- Fac plimbări, sport, meditație, ascult muzică, dansez, desenez, scriu
- Pe cât posibil transform momentele tensionate în unele distractive
- Plâng
- Vorbesc la telefon cu o prietenă
- Colorez sau pictez
- Las pe mai târziu “rezolvarea” unor comportamente dificile ale copilului
- Mă afund în mirosul florilor
Cu căldură,
Mădă
